Autocrația este formă de guvernământ care are la conducerea statului o singură persoană, fără a avea limite în ceea ce privește autoritatea sa. Termenul de autocrație vine din limba greacă, fiind compus din cuvintele autos (auto) și kratos (guvern sau putere). Hermann Haller spunea foarte clar ce este autocrația. El spunea că democrația este o structură de putere construită de jos în sus, autocrația organizează [și conduce] statul de sus în jos. Autocrația, ca formă de guvernământ, poate îmbrăca o formă benignă, în sensul în care liderii națiunii în cauză sunt orientați spre dezvoltare și spre creștere economică. Avem câteva exemple relevante în acest sens, printre cele mai cunoscute fiind China, cu liderul Deng Xiaoping, Malaezia, prin Mahathir bin Mohamad și Singapore, avându-l la putere pe Lee Kuan Yew.

            În inima statului Singapore, în incinta Muzeului Civilizațiilor Asiatice, este un monument dedicat liderului Chinez, Deng Xiaoping. Acesta a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai lumii din secolul XX. El a scos China din sărăcie, fiind totodată personalitatea care a îmbunătățit semnificativ nivelul de trăi pentru peşte un miliard de suflete în cel mai scurt timp posibil, fiind un caz unic în istoria omenirii. Deng Xiaoping este un exemplu de autocrat, puternic contestat în lumea Occidentală, dar iubit și respectat în lumea Orientală, pentru că efectele benefice generate de acesta în propria țară s-au făcut remarcate.

            Statul Singapore este oblăduit de un pragmatism dus la extrem, nefiind pe placul mințile umaniste europene, dar a fost singura metodă prin care acest stat mic și vulnerabil, aflat în sudul peninsulei Malaya, la baza strâmtorii Malacca, poate cea mai importantă strâmtoare din punct de vedere al traficului comercial. Orașul-stat Singapore cunoaște libertatea abia din ultima treime a secolului XX, până atunci fiind într-o permanentă ocupație externă. Asemeni statului Israel, singur, înconjurat de puteri ostile, statul Singapore s-a confruntat cu aceiași situație. Astfel s-a creat un parteneriat între cele două state, Israelul fiind extreme de implicat în dezvoltarea capacităților de apărare ale statului Singapore.

            Liderul politic care a reformat statul Singapore a fost un avocat de origine chineză, educat la Cambridge, cunoscut până la preluarea puterii sub numele de Harry Lee, urmând să își schimbe numele în Lee Kuan Yew. Acesta a stat la conducerea statului timp de 38 de ani, fiind cel mai tânăr lider politic din Asia în momentul preluării mandatului. În anii ‘90, dacă se punea întrebarea cine este cel mai mare om politic din linia a doua a politicii mondiale, cu siguranță răspunsul ar fi fost Lee Kuan Yew. Margaret Thatcher a afirmat despre acesta: “Când eram în funcție, citeam și analizam fiecare discurs al lui Harry. Avea un fel propriu de a penetra ceața propagandei… Nu greșea niciodată.” Conform editorului Australian Owen Harries, filosofia politică a lui Lee și-a avut originea în urma experiențelor proprii din anii 1940. Astfel, în prima parte a deceniului respective, acesta a fost influențat de brutalitatea ocupației japoneze, iar în cea de-a doua jumătate, în timpul studiilor din Marea Britanie, a trăit experiența unei societăți evoluate, bazate pe fundamentele statului de drept. Modelul său de guvernare a fost un amestec al fascismului japonez, desigur temperat și domnia legii conform modelului britanic, reușind astfel să aducă prosperitate în statul de nici 550 km², câştigând pe bună dreptate denumirea de Tigru Asiatic pentru țara sa. Lee Kuan Yew explică pe larg cum a condus statul Singapore în două volume de memorii, care sunt Povestea statului Singapore și De la Lumea a Treia la Lumea Întâi: Singapore și explozia economic din Asia. Acesta spune faptul că o cvasi-autocrație bazată pe meritocrație este mult mai benefică, din punct de vedere economic pentru o țară săracă, decât un sistem parlamentar slab și haotic.

            Prin comparație cu Mahathir bin Mohamad din Malaezia, Lee Kuan Yew a fost un lider care poate rivaliza cu liderii marilor țări occidentale, pe când Mahathir se face remarcat doar între liderii musulmani, fiind mai moderat și mai înclinat spre dezvoltare decât aceștia. Marele avantaj de care s-a bucurat Lee a fost faptul că Occidentul era conștient de faptul că strâmtoarea Malacca nu trebuie să cadă în mâinile unor lideri musulmani extremiști și anti occidentali sau în mâinile comuniștilor Chinezi, care își exercitau puterea în jurul statului Singapore, astfel sprijinind masiv Partidul Acțiunii Populare, condus de Lee. Lee Kuan Yew a simțit faptul că teoriile socialiste, îmbrățișate din ce în ce mai mult, combinate cu o ierarhizare nebazată pe competență ar fi avut un rezultat dezastruos pentru statul său, acesta a militat pentru a ține la distanță forțele comuniste din Asia de Sud-Est, câștigând astfel simpatia Occidentului.

            Lee Kuan Yew era conștient de faptul că supraviețuirea micului stat Singapore stătea în faptul că acest stat trebuie să învețe să se descurce fără umbrela protectoare a britanicilor. Lee era un mare admirator al principiilor expuse de Nicollo Machiavelli în cartea s-a Principele, bazându-și aproape în totalitate strategiile politice conform învățăturilor strategului florentin. Acesta spunea în al doilea volum al memoriilor sale faptul că un popor moale va vota pentru cei care i-au promis o soluție ușoară, iar cum acesta nu credea în soluții ușoare, a pornit într-o cursă amețitoare, reușind să construiască un centru industrial și comercial care să vibreze și să vâjâie, construcția sa fiind o societate dreaptă, punând pe plan secund societatea dreptății sociale. Modul prin care Lee a adus explozia economică în statul său s-a bazat pe o serie de măsuri economice și juridice, precum scutirea de taxe pe mai mulți ani pentru companiile occidentale, sprijinirea cetățenilor singaporezi în ceea ce privește învățarea tehnicilor industriale occidentale, a revoluționat standardele de siguranță, de securitate, de infrastructură, mergând până la estetică, plantând tufișuri tunse ordonat pe marginea străzilor, creând astfel un climat excelent pentru a atrage ingineri și antreprenori occidentali. A stârpit corupția din Singapore, înăsprind pedepsele asociate acesteia, dar și prin minimizarea birocrației, astfel făcând din Singapore un stat business-friendly. Pe lângă toate acestea, a ratificat limba engleză drept limbă oficială, eliminând astfel discrepanțele etnice din stat și facilitând mai mult ca niciodată accesul occidentului în Singapore. Cireașa de pe tort a venit, datorită meticulozității acestuia, interzicând scuipatul pe jos, mestecatul de gumă și reclamele la tutun. Diferența între țările Asiei de Sud-Est și țările Orientului Mijlociu constă în faptul că Indonezia, Malezia, Singapore sau Vietnam au avut parte de un autoritarism luminat, dornic de a scoate acea zonă din sărăcie. Nu numai că au reușit să elimine sărăcia, ci au creat din nimic adevărate motoare economice și niște societăți realmente dezvoltate.

            Filosoful englez John Stuart Mill, în studiul Despre libertate, scris în 1859, spunea că singurul scop în care puterea poate fi exercitată cu tot dreptul asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, în contra voinței sale, este acela de a preveni un rău provocat celorlalți. Mill face referire la împăratul Roman din secolul II d.Ch., Marc Aureliu, care era un umanist convins (potrivit standardelor moderne), dar a persecutat constant și brutal creștinii, văzând în aceștia un potențial pericol pentru stabilitatea din imperiu.

            Mill considera că un lider al unei națiuni nu trebuie să dețină prea mult timp puterea din simplul fapt că se poate ajunge foarte ușor la dictatură, fiind imperios necesară schimbarea periodică a acestuia dându-l drept exemplu tot pe Marc Aureliu, care, conform evoluției faptelor, se pare că a greșit persecutând creștinismul, dar totuși există cazuri, după cum se poate vedea cazul Chinei, a Vietnamului, a Malaeziei sau a statului Singapore, în care un lider autocrat poate face lucruri extrem de bune pentru societatea pe care o reprezintă. Dar, la fel de periculoasă poate să fie și democrația prin așa-zisa dictatură a majorității, ajungându-se inevitabil la nemulțumirea unei minorități mai mici sau mai mari. De aceea, nevoia de a implementa ordine într-o societate este atât de necesară pentru a bătătorii calea spre progres. John Stuart Mill explică foarte sublim acest fapt, spunând că ordinea înseamnă menținerea păcii prin încetarea violenței private. Cel mai bun exemplu modern în care vidul de putere a declanșat o situație regretabilă a fost Irakul anilor 2006-2007, după eliminarea de la putere a dictatorului Saddam Hussein, cu mențiunea că o comparație între acesta și Lee Kuan Yew, Mahathir bin Mohamad sau Deng Xiaoping nu poate intra în discuție.

            Filosoful englez Isaiah Berlin, în eseul său Două concepții asupra libertății, arată faptul că oamenii au o ordine naturală a nevoilor sociale, iar prosperitatea este baza de unde trebuie să pornească evoluția socială. Nu putem să vorbim despre drepturile omului într-o țară care are mari lipsuri pe plan economic. Este pur și simplu deplasat. Berlin conchide că prioritățile sunt cele care sunt, există situații […] în care ghetele sunt mai presus de operele lui Shakespeare, libertatea individuală nu reprezintă nevoia primară a tuturor. Ideea pe care îmi doresc să o evidențiez este faptul că, la fel cum există lideri buni sau răi aleși democratic, pot exista lideri autocrați buni sau răi. Lee și Mahathir sunt două exemple de lideri autocrați buni. Aceștia au reușit, prin metode considerate totalitare, să impună o democrație prosperă, Singapore bucurându-se de o democrație parlamentară, iar Malaezia de monarhie constituțională, destul de îndoielnice deocamdată și cu lipsuri comparativ cu democrațiile consacrate, dar sunt pe drumul bun spre a fi niște democrații autentice.

            În concluzie, țările din Asia de Sud-Est, printre care Singapore, Malaezia, Vietnam și China, au avut niște lideri autocrați bun, care au creat niște economii prospere, având totodată parte de o oarecare înțelegere din partea propriilor cetățeni, care au fost dispuși să renunțe la unele libertăți în numele prosperității economice care nu a încetat să își facă apariția. Aristotel vorbea despre un regim mixt, situat între democrație și totalitarism, care e capabil să aducă prosperitate, iar liderii acestor națiuni se pare că au îmbrățișat această formă de guvernare. Am putea spune chiar că în aceste țări există un contract social între popoare și regimurile care le conduc, în sensul în care oamenii renunță la unele drepturi de care se bucură cetățenii țărilor occidentale, în schimbul unei prosperități economice care îi face invidioși până și pe locuitorii vestici. Rămâne de văzut ce se va întâmpla în situația în care creșterea fulminantă a economiilor asiatice își pierde avântul.

            Progresul include în mod obligatoriu ordinea, dar ordinea nu include progresul. Cei mai mulți lideri autocrați se mulțumesc doar cu ordinea, ignorând progresul. Lee Kuan Yew a găsit echilibrul perfect dintre cele două elemente.