Nu este o minciună faptul că România suferă de o lipsă totală de personalități politice marcante. Nu au dispărut, doar că scena abundă de nerozie, cu vânturi tulburi și un miros profund de scăpău. Indiferent de denumirea partidelor, s-au cocoțat în vârf, în mare parte, niște personaje care acum 10-15 ani nu erau buni nici măcar la căratul genții.

A existat cândva un personaj profund hulit și admirat totodată, pe numele său Adrian Năstase. Un om extrem de puternic, hotărât și inteligent. Adrian Năstase genera două tipuri de sentimente. Ori îl urai din tot sufletul, ori îl respectai din același loc. Eu unul l-am admirat. Nu neapărat pentru ce a făcut, cât pentru ceea ce a reprezentat. Întotdeauna m-au fascinat oamenii puternici, indiferent de faptele lor.

În aceiași perioadă începea ascensiunea lui Traian Băsescu. Un alt exemplu de personaj dubios, pe care ori îl urai, ori îl admirai. Din nou, m-a fascinat. Îl vedeam ca pe o personificare a lui Mefistofel, acel geniu luciferic care obține mereu ceea ce își dorește, doar jucându-se cu adversarii. Asta înseamnă să ai putere și sclipire.

Apoi a apărut pe scena politicii Călin Popescu Tăriceanu. Multă lume crede că îi curge rahat pe la gură, dar tot atâta lume îl admiră. Diferența dintre cei care urăsc și cei care admiră constă în faptul că primii sunt subiectivi, iar cei din urmă sunt obiectivi. Din punctul meu de vedere, Tăriceanu este singurul om autentic de dreapta din România în acest moment. Nu este populist, este intransigent și manifestă o aroganță tipică a dreptei interbelice. Acea aroganță cu fundament, nu aroganța imbecilului ajuns pe culmile succesului.

O altă personalitate demna de respect este Mircea Geoană, un om care nu s-a implicat în niciun scandal politic, un om care și-a văzut de drumul lui profesional. Merită respect pentru asta. Mereu l-am considerat un personaj neutru. Nu mi-a trezit niciun sentiment, dar l-am respectat pentru liniștea pe care o lăsa în jurul său, de aceea l-am inclus în această listă.

Victor Ponta. Un tânăr cu foarte mult potențial, dar care s-a prăbușit sub propriul piedestal. Un om care s-a trezit mult prea puternic, mult prea devreme. Când dezvolți o falsă aroganță, pe o falsă ascensiune, uită ce poți să pățești…trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut niciodată omul Ponta. Mereu l-am văzut extrem de duplicitar, vindea o imagine blurată, cu neconcordanțe între ceea ce se vede și ceea ce spune.

Ultimul personaj puternic care a cutreierat scena politică este Liviu Dragnea. Ei bine, aici este interesant. Este singurul personaj politic care m-a trecut prin toate sentimentele, de la dramă la euforie, de la respect la ură. Pe Dragnea l-am considerat și îl voi considera mereu, un om cu o tărie de caracter extraordinară, un om care primește bucuria cu aceași răceală și sânge rece cu care primește drama. Un om care a făcut față timp de trei ani de zile atacurilor politice și sociale de cea mai joasă speță, fiindu-i făcută imaginea terci cu fiecare ocazie, dar totuși având o capacitate ieșită din comun de a se ridica din noroi.

Ce au toți acești oameni în comun? Pe lângă dualitatea sentimentelor pe care le trezesc în opinia publică, mai au în comun faptul că în locul lor au rămas niște mascote. Au rămas niște lideri politici de grătar, niște dubioși needucați, susținuți de diverse entități publice și private. Cu tot regretul, momentan nu văd niciun actor politic care să însemne ceva, iar speranța începe să mă lase. Dar totuși, ea subzistă.

Aș vrea să cred că următoarea generație de politicieni va reveni la valorile reale, reușind să coaguleze în jurul lor în primul rând specialiști. Ca lider politic este esențial să îți cunoști limita capacităților intelectuale și să ai în jur oameni care completează lacunele proprii.

Sunt sceptic cu privire la ce ne rezervă viitorul…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *