Preistoria omenirii este plină de ucideri. Până astăzi ceea ce învață copiii noștri la școală sub numele de istorie universală este o serie de ucideri între națiuni. Sentimentul întunecat de vinovăție pe care îl simt oamenii din timpuri preistorice, care în unele religii a fost exprimat sub forma unei vini primordiale, a unui păcat strămoșesc, este probabil o expresie a vinovăției vărsării de sânge. Dacă nu am știi anul publicării acestui fragment, am considera că este scris recent. Dar nu este așa. Acest text face parte din eseul Considerații actuale despre război și moarte, scris în 1915 de către Sigmund Freud, la puțin timp după izbucnirea Primului Război Mondial. Acest fragment mă poartă spre ideea conform căreia omul nu și-a schimbat în mare măsură manifestările și percepțiile preistorie. Progresul umanității pe care îl percepem astăzi în jurul nostru, este de fapt unul tehnologic. Spun asta deoarece modul pe care îl folosesc națiunile astăzi pentru a se cucerii unele pe celelalte este mai puțin sângeros, dar mult mai înșelător, folosindu-se de diverse manevre viclene și necinstite.

            Legenda decăderii zeiței babiloniene a haosului divin, Tiamat, numită Maica Hubur cea care naște totul, din a cărei trup omorât, zeul Marduk, perfectează o a doua cosmogonie, creând astfel universul postdiluvian. Această legendă poate fi interpretată drept momentul în care societatea umană a evoluat, conform istoricului german Jan Assmann, dinspre cronotopul ciclic sau societatea rece, dominată de zeița Tiamat, spre cronotopul liniar, al societății fierbinți. Cu alte cuvinte, societatea umană a renunțat la ciclicitatea bazată pe natură în detrimentul liniarității progresiste, pornind din punctul A spre un alt punct din viitor, bazându-se exclusiv pe trei elemente călăuzitoare: mai repede, mai sus și mai departe. Din acel moment a luat naștere societatea concurențială, bazată pe competiţia dintre indivizi, dar și dintre națiuni. Beneficiul adoptării acestei direcții rezidă în progresul pe care l-a făcut omenirea în mileniile care au urmat. Însă, conform principiului faustic, orice beneficiu are un cost pe măsură. Costul acestei schimbări care a dus la evoluția umanității se reflectă în consumul excesiv de energie și de resurse, un consum care este direct proporțional cu avântul tehnologic, în funcție de strădania și de ambiția fiecărui individ ori popor.

            O analiză recentă asupra acestor schimbări sociale și asupra costului lor a fost amplu studiată de către economiștii Raúl Prebisch și Hans Singer în Ipoteza Prebisch-Singer.

            Economia modernă se compune din două tipuri de participanți. Pe de-o parte sunt economiile puternice, industrializate, iar pe de altă parte sunt economiile subdezvoltate ori în curs de dezvoltare, avându-și baza în exportul de resurse naturale. Tot în cadrul celui de-al doilea tip de economie există o categorie de țări, preponderent în Asia, care își folosesc propria resursă umană în producția de bunuri exportabile în Occident, exploatându-şi fără scrupule proprii cetățeni. Astfel, conform unui studiu al Organizației Comerciale a ONU (UNCTAD), media mondială a valorii adăugate este de aproximativ 8.300 de dolari per om pe an. Dar fiind vorba despre o medie, nu toate țările ating un nivel ridicat al producției. În Europa, un om activ produce bunuri de aproximativ 34.000 de dolari anual, iar în SUA se atinge o cifră de 44.000 de dolari pe an. De cealaltă parte, producția anuală a unui african este de doar 1.400 de dolari. Raportul dintre minimul și maximul de producție este de peste 30 la 1.

            În ceea ce privește investițiile din aceleași regiuni, începând cu anii 1980, investiția per cap de locuitor din țările industrializate a crescut de 23 de ori, la aproximativ 12.000 de dolari, în timp ce în țările în curs de dezvoltare, creșterea a fost de doar 9 ori, la 900 de dolari per cap de locuitor. Rezumând aceste cifre, conchidem că în țările bogate investiția a crescut de peste 2,5 ori față de țările sărace. Acest fapt demonstrează, contrar încercărilor UNCTAD de a reduce discrepanța dintre economiile dezvoltate și cele în curs de dezvoltare și de a se atinge un oarecare echilibru, se produce contrariul, respectiv o accentuare a dezechilibrului economic.

            Prebisch și Singer au concluzionat că concurența globală se schimbă continuu în defavoarea țărilor în curs de dezvoltare. Acestea din urmă nu doar că nu reușesc să țină pasul în ceea ce priveşte investițiile cu țările dezvoltate, ci sunt nevoite să își exporte resursele naturale ieftin, după care importă produse finite scump, accentuându-se astfel discrepanțele. Ipoteza Prebisch-Singer argumentează motivul pentru care se întâmplă acest fenomen prin câteva idei. Primul motiv care cauzează dezechilibru se datorează faptului că sectorul de export al unei țări în curs de dezvoltare este nevoit să exporte materii prime într-un ritm mai încet decât nevoia de import, motiv pentru care creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare este mai lentă. Un al doilea motiv care cauzează dezechilibru stă în faptul că o creștere a cantității de resurse exportate nu duce la o creștere a veniturilor, ci la prețuri mai mici pe piața mondială. Prețurile materiei prime nu evoluează în același ritm cu cel al produselor finite, vedem acest lucru în evoluția prețului petrolului, care scade în momentul în care o țară anunță o accelerare a exportului, dar prețul pentru consumator nu scade proporțional deoarece prelucrarea materiei prime este un cost fix. Prebisch numește fenomen lucru creșterea pauperizării. Al treilea motiv al dezechilibrului este faptul că în țările în curs de dezvoltare există monopoluri care le garantează ofertanților occidentali poziția unică și, prin acestea, dictatul prețurilor. Dezechilibrul economic se produce și atunci când concurența dintre angajații din țările în curs de dezvoltare este atât de intensă încât creșterile salariale nu pot exista. Atunci când angajatorii dintr-o țară nu au nevoie de toată forța de muncă, nivelul salarial scade. Prin comparație, în țările dezvoltate, reprezentanții lucrătorilor asigură creșteri salariale, ceea ce duce la o creștere a consumului intern, dar și la prețuri mai ridicate. Dacă țările industriale au tendința de a-și domesticii câștigurile, economiile slabe își cheltuiesc banii din export pe bunuri de consum importate, și nu pe investiții pentru consolidarea propriei economii.

            Acest mecanism transformă economia țărilor subdezvoltate într-un cerc vicios. Concluzia mea este că o țară bogată în resurse nu are garanția bogăției sociale. Piața resurselor este una extrem de vastă, astfel încât țările în curs de dezvoltare nu au prea multe opțiuni.

            În ceea ce privește România, există foarte multe voci care spun că țara noastră își vinde resursele ieftin, dar nu le vindem ieftin, ci le vindem în termenii pieței externe. Faptul că avem o mulțime de resurse nu înseamnă că România este o țară bogată. Mai mult, ce facem după ce epuizăm toate resursele? Dacă nu dezvoltăm o industrie care să transforme resursele naturale în produse finite, adăugând astfel plusvaloare resurselor noastre, nu ne vom putea dezvolta economic. Iar această industrie trebuie dezvoltată de către investitorii privați, nu de către stat. Vremurile în care statul industrializa națiunea au încetat acum mai bine de 30 de ani.

            În momentul de față, România exportă una dintre cele mai importante resurse, cea umană. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, țara noastră a evitat exploatarea umană de tip Bangladesh, în care croitoresele munceau pentru branduri cunoscute pentru 300 de lei pe lună, dar am ajuns să exportăm, la propriu, resursă umană. Intervenția statului pe piața muncii prin triplarea salariului minim pe economie din ultimul deceniu ne-a salvat de acest sclavagism modern. Companiile străine active pe piața noastră și-au orientat segmentul de producție spre piețe mai ieftine, înlocuind producția cu sectorul office, ceea ce înseamnă că țara noastră a progresat, trecând de la vânzarea mâinii de lucru spre folosirea muncii intelectuale. Acest fapt ne poziționează pe o treaptă superioară comparativ cu ultimele două decenii. Din acest punct, dacă gestionăm bine economia, avem șanse mai mari de a ne alătura țărilor dezvoltate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *